Medicul "meu"

N-am inteles in veci asta cu medicul meu, exceptand medicul de familie, unde vrand nevrand unul ai, ca asa cere sistemul.

M-am intrebat de altfel mereu ce-i cu forma asta de monoteism medical, incurajata cu argumente destul de bizare. Cel mai des auzit fiind "medicii niciodata nu vor avea aceeasi parere, deci decat sa te zapaceasca, mai bine nu auzi altele si te duci doar la unul".
Asa ar trebui sa ne si casatorim copiii de la 5 ani. Nu de alta, dar poate un partener de viata le aduce flori, altul se poarta mai frumos, altul e mai casnic, ce sa tot aleaga atat.

Fireste, daca nimeresti un medic pe placul tau, ok si pertinent, si eventual si tolerant cu ce idei mai ai, ramai la el. Dar obsesia de a nimeri un medic "al tau" mi se pare paguboasa.

Am observat de altfel ca nu orice medic devine medicul "tau". In afara cazului in care sunt suferinzi cronici, romanii par sa aiba nevoie doar de ginecolog, dentist si pediatru. Daca-s femei. Daca-s barbati, au nevoie de 2 comprese si 3 saptamani concediu.

Acum ceva timp am facut un grup de Recomandari Medici, ca sa ma descotorosesc de off-topics medicale de pe grupul despre crese, bone, etc. Grupul a crescut vertiginos, drept dovada ca:

* omul tot cauta medic
* monoteismul e de scurta durata, daca tot cauta.

Mie una mi se pare mai oportun sa am la indemana serviciile medicale. Cum apelez la ele doar in cazuri realmente necesare (exceptand 1 set de analize anual pe care-l fac oricum, dar ma gandesc sa renunt - si asa imi fac analizele la donat sange), prefer sa nu stau sa astept cu orele pe holuri, ba chiar cu zilele, daca n-are liber, dupa ilustrul "meu" doctor.

Si chiar asa, ce-i cu ilustromania? De ce sa fie musai cel mai bun medic? Esti cel mai bolnav pacient? De multe ori, cel mai ilustru medic inseamna cele mai lungi cozi, cel mai aglomerat program, cel mai mare sictir (cum am patit cand m-am trezit la un ilustru pediatru din asta, care a bodoganit ca are "doar" o viroza copilul), cele mai piperate "atentii", cele mai ample buzunare. Fireste, nu zic de cazurile in care tintesti o supraspecializare vitala tie. Insa daca, de exemplu, te duci sa-ti pui o plomba la loc, la ce ti-ar folosi cel mai bun dentist? Si la ce dumnezeu ar trebui sa te duci la cel mai bun ginecolog pentru un pap?  De ce sa vada cel mai bun pediatru din lume o iritatie de scutec? Nu cumva ne complicam si rarefiem artificial plaja de alegeri?

Cand am fost insarcinata cu Alex, am avut o graviditate normala si complet lipsita de evenimente. Am ales un medic cum aleg eu medicii de obicei ("Alo, buna ziua clinica-la-care-am-abonament, sunt X, din compania Y. Vreau si eu o programare saptamana asta, intre orele Z-T") la care m-am dus afara cea mai mica intentie sa nasc cu el. Nu de alta, dar el lucra doar in privat iar eu n-aveam de unde si nici de gand sa nasc la privat. N-a fost nici un of si nici un vai, n-a lesinat de oroare cand i-am zis ca nasc in alta parte.

Prin luna a 9-a parca am mers in orasul de bastina unde am mai dat odata piept cu obsesia somitatii. Matusa-mea si inca vreo doi se chinuiau sa ma convinga sa optez pt o doamna sef de sectie. Sef de sectie! ceea ce ii conferea cumva automat ample valori medicale, mult deasupra subalternilor sai (care tot medici erau, nu cizmari). Atata doar ca vai, doamna șăf le mai tragea din cand in cand la masea in ultima vreme. Nu mult, olecuta asa.

Insa ce-i o cinzeaca inainte de operatie cand esti deja boss de boss la tine pe sectie, I guess. Acu sa fiu sincera nu stiu daca d-na chiar se blagosloveste atat de des pe cat ii umbla vorba. Ideea e ca asemenea zvon m-a facut sa ma indepartez cat am putut de repede de ea. Am optat pentru alt medic, care, spre dezamagirea matusa-mii, n-avea nimic spectaculos in cariera. Pur si simplu pacientele ii traisera toate si plecasera acasa. Fara premiere nationale, fara cazuri spectaculoase, fara muchii de cutit si mai ales fara cinzeci. Mie mi-era de-ajuns de spectaculos.

Cu pediatrii mi se pare si mai bizar. Eu am doua abonamente - unul de la firma sotului, unul de la firma mea. Ar fi absolut stupid sa irosim unul, agatandu-ne de un singur medic. Ar fi stupid si sa stam cu saptamanile sa se elibereze respectivul, sau sa acceptam programari prin mijlocul zilei de curs / munca, doar pt ca acela e "pediatrul nostru". Well guess what, nu e. Am concluzionat ca daca gasesti intr-adevar niste oameni ok, nu-i nimic daca-s doi. Sau trei. Sau cati or fi. In prezent am trecut prin cei din Medsana si Medicover si mai nou avem abonament si la Regina Maria. Pentru mine e important ca daca pica bolnav copilul in seara asta, sa il vada cineva competent si pertinent maine la prima ora. Nu un SINGUR cineva competent si pertinent, ca doar nu-l insor cu el.

Plus ca am mai observat o chestie. Chiar si cand s-a intamplat sa merg cu lunile la acelasi, el tot in fisa se va uita. E inuman sa te astepti sa tina minte zeci de mii de oameni care-l considera "al lor". Medicul e tot atat de "al tau" pe cat e soarele de pe cer. Sure, e al tau. Ia incearca sa-l bagi sa-ti lumineze numai tie in debara, merge?

In privinta dentistilor, eu abia recent am nimerit doua "ale mele". La care merg de vreun an adica. Sunt decente la pret si absolut cinstite. Venisem la ele de la alta somitate, recomandata cu multe argumente laudative de o prietena (ceea ce imi intareste completa neincredere in recomandari in general) care se oferise sa-mi croiasca niste SF-uri prin gura ce urmau sa coste cam cat o masina si sa dureze intre 3 si 5 ani, daca totul mergea bine. Am ajuns la fetele astea, care mi-au explicat ca in 3-5 ani o sa raman numai cu SF-urile in gura, ca restul or sa pice, si ca ideile marete si inovatoare ale d-lui au o rata mare de esec. Au propus alte solutii, cam la 15% din pret. Cu solutiile alea am mers, si bine-am facut. Si da, intr-un asemenea caz le consider "ale mele". Dar daca sa zicem de maine m-as trezi ca se muta cu cabinetul prin Berceni, ca maresc cu 45% preturile, ca obtin programari dupa 2 luni la ele, fara niciun resentiment tot as cauta alt loc. Asa-i firesc, pentru mine.


Am avut fireste de unde tria. Si nici asta nu e mare suparare - observ in general o hiperbolizare absurda a serviciilor medicale: Medicul ori e un sfant, ori e un satrap; ori e un macelar, ori e un erou. Mai ales la ginecologi se intalneste aceasta aura de dualitate. O vreme am crezut ca o fi pt ca aduc copii pe lume dar nu, n-are legatura (doar) cu obstretica. Rar veti vedea adulatie mai invapaiata ca a doamnei care-si ridica in slavi ginecologul. Ma jur, un dentist sau un pneumolog  - "e ok, du-te, e si aproape". Ginecologul - UN INGER DE OM! O MINUNE! UN SFANT! UN APOSTOL.
Pana la primul fuckup. si atunci - UM MACELAR! UN NENOROCIT! UN IMPOSTOR! O VITA!
Ok....

Eu zic ca e firesc uneori s-o nimereasca, alteori nu, si e firesc si sa facem alegeri educate. Si multiple.
Asa ca pt anul viitor, va urez tuturor sa aveti de unde alege, dar sa nu fie cazul. :)

Read More

Colinde, colinde.

Am recitit articolul lui Sorin despre spiritul sărbătorilor (sa-l citiți și voi, tare fain e) și mi-am amintit de colinde.

De vreo .... minim 8 ani încoace, colindele de Crăciun sunt:

* mult mai rare

* 'teauatutăsaaaeee (merci, Clara) sau dom-dom-să-nălțăm

* niște behăieli jalnice, în afara cazului în care te nimeresc niște:

a. studenți de la conservator
b. viitori popi și țârcovnici

....ceea ce mă contrariază deopotrivă, deoarece pi vremea me și la noi în sat în Oltenia, respectiv în târg în Moldova colindau doar copiii. Altfel spus, "Unde s-a mai văzut colindător cu floci." Scuzați citatul, aparține unei venerabile doamne care s-a și dus dintre noi, deci am încredere că vă veți păstra ofuscările pudibonde pentru viața de apoi, în care i le veți prezenta. De altfel și noi am încălcat regula de aur, umblând pe la familiile prietenilor cu colinda când eram în liceu.

În afară de puzderia de copii și de varietatea de colinde, ambele dispărute, mai lipsește și acea linie de mijloc a unui colindat decent. Ori te colindă Madrigalul, ori cei mai afoni copii pe care i-ai auzit vreodată. Parcă s-au terminat pe veci ăia care cântă binișor , care duc o linie melodică cât de cât, rezistă 2 strofe și un refren cât e colinda și nu zbiară ca prinși în ușă. Am o bănuială că zbieratul e oricum un fel de sport olimpic la grădiniță - la câte serbări am avut nefericirea să asist, în toate am auzit mai tare, mai tare. În fine.

Mda, deci colindatul din prezent l-am cam terminat. Doi trei deșălați afoni cu teauatutăsaaee și domdom. Rătăciți, vreo doi copii care îngână fuga-fuga aceleași chestii. Cam la asta se rezumă pe-aici. Spre dezamăgirea mea, nici la soacră-mea nu mai vin copii. În alți ani, să tot fie vreo 9 să zic, zbârnâia soneria și ne ura toată plodărimea cartierului, de trebuia să schimbăm bani dinainte. Acum...dacă sună doi, e bine.

În trecut însă, am mai multe amintiri cu colindatul.

Din Oltenia îmi amintesc ca prin vis prima și ultima ceată de colindători pe care am văzut-o în viața mea. Să fi fost vreo chestie specială, nu știu, dar de-atunci n-am mai văzut. Mergeau pe două rânduri, purtau hăinuțe albe și eu țopăiam fericită prin zăpadă așteptându-i. Tataie-meu le deschisese larg porțile.

În Moldova, la celălalt set de bunici, am intrat în pâine, să zic așa. Mă luau verii mei și la colindat (în ajun și în prima zi de Crăciun) și la urat (ajun de Anul Nou). La colindat erau regulile destul de stricte, cam ca alea de acum 600 de ani pe când s-or fi compus colindele respective: 

* Colindătorii cântau la ușă sau la geam, iar gazda stătea în prag, îndurând cu stoicism frigul care se strecura de afară. Puteai și să închizi ușa, dar era considerat un gest foarte nepoliticos.
* Unul mai răsărit dădea tonul, ținea banii, suna la sonerie, răcnea la poartă, păzea de câine și întreba ”primiți cu colindul?”.
* Dacă primeai chestii ambalate, le strecurai în traistă. la fel și colaci, mere, mandarine. Dacă primeai un platouaș, întindeai mâna, luai 1 chestie și mâncai acolo, să vadă gazda. Complet faux pas era sa scuipi, oricât de câlțos ar fi fost fursecul.

* Musai La anul și la mulți ani ca formulă de final.

Dom-dom (Domn, Domn, să-nălțăm) e de altfel un colind vesel și gingaș, de cântat în prima zi de Crăciun. Preferatele mele erau Daliana-i fată dalbă, Trei păstori, La Viflaim și Scoală gazdă din pătuț, pentru liniile melodice - deși la ultimul mă înciudau teribil versurile. Vedeți voi, eram un copil mai ciudățel - chiar mă gândeam la ce cânt. Și multe colinde sunt milogeli curate:

Scoală gazdă din pătuț

Șî ni dă un colăcuț

Că mămuca n-o făcut

Sâtă deasă n-o avut

Șî când sât-o căpătat

Covata i s-o crăpat

L-o sfădit mama pi tata

Di ci s-o crăpat covata

Când covata o tomnit

Cuptiorul i s-o urnit

Când cuptiorul o lichit

Anul nou o șî vinit.

Fix recitalul de la cap de pod, parcă compus să pareze eventuale proteste ale gazdei:

- Da ci vrei, uăi? Colaci? Da mamă-ta nu știi să facă? Hă? Cum? N-ari sită? Nici covată? Cum crăpată? Tac-tu nu știi sî lipeascî? Cum? Nici cuptiorul? Ai di curu vostru. Hai, intraț în casă. Sevastiță, adă colacii.

Alte colinde par menite să scoată din casă diverși zgîrciți pitiți după perdele, care nu vor să se lase colindați:

Am plecat să colindăm

Când boierii nu-s acasă...

....doar că după această veritabilă saga cu papucei și iepurași, boierii se dau urniți de după geam - colindul e vesel, dar lung!

Alte colinde se apleacă meditativ și trist asupra nașterii Mântuitorului, umanizând scena cu sfâșietoarea empatie a omului sărac față de greul celorlalți, fie ei sfinți sau oameni:

N-are scutec de-nfășat

Nici hăinuțe de-mbrăcat,

Preacurata

Stă și plânge-ncetișor.

Puține aspecte ale religiei mă emoționează mai profund decât această compasiune sinceră, izvorâtă din durerea unei sărăcii atotcunoscătoare. Capacitatea celui mărunt și slab de a-și deplânge Dumnezeul, de a-l ostoi cu puținul său. Până și iepurele vânat de boieri va fi făcut veșmânt frumos domnului, cel mic și abia născut, din iesle.

De anul nou era nițel diferit. În mod normal ar fi colindat doar băieții cu plugușorul, dar cred că mă luau pentru că zbieram tot Plugușorul și mai storceam ceva înduioșări și bani de la colindat. Trebuia să ai harapnic și buhai. Primul a fost înlocuit în scurt timp cu pocnitori, mai ales că era nevoie și de meșteșug și de spațiu să poți pocni bine din el. Buhai înseamnă taur - urătorii simbolizau flăcăii care înainte vreme chiar veneau cu un plug și trăgeau o brazdă prin curtea gazdei, pentru belșug. În vremurile noastre, era un device pe care nici azi nu știu prea bine să-l explic, un fel de tobă cu coadă. Nu știu să explic, dar dacă udai mâna cu apă  - sau scuipai în ea - și trăgeai de coada buhaiului, obțineai niște vibrații care se repercutau în bășica buhaiului, și obțineai niște mugete de toată frumusețea.

Plugușorul e unul singur, și-l țin minte pe tot. Luceafărul l-am uitat - și să mă ierte toți cei ce pot ierta, știu că eu am tradus pe Alfie Kohn, dar mă tot gândesc că pentru Luceafăr nu m-a plătit nimeni, dar pentru Plugușor da, și dacă asta nu-i eficientizarea memorizării prin recompensă apăi nu știu ce mai e...

S-a sculat mai an

Bădica Traian

Și-a încălecat

Pe-un cal învățat

Cu nume de Graur

Cu șaua de aur

Cu frâu de mătasă

Cât vița de groasă.

....etc etc.....

Urătura de Anul Nou e eminamente o colindă agrară. Bădica Traian se pune pe arat și semănat și trece prin ceva peripeții, încheiate cu bine. Colindătorii urează gazdei semne bune, de belșug / pentru brazda de sub plug, ceea ce probabil e cea mai valoroasă urare pe care i-o puteai face cuiva pentru anul viitor. 

După anul nou, mergeam la sorcovit. Sorcova era fix ca pe vremea lui Delavrancea - un băț cu trandafiri din hârtie și beteală. (paranteză - dacă n-ați citit De azi și de demult, v-au trecut iernile un pic mai triste). Sorcova, dacă țin bine minte, era și semănatul - care venea destul de logic după aratul plugușorului. Adică luam ceva boabe de grâu și aruncam gazdei în casă sau pe prag.

De colindat eu am colindat doar pe la neamuri, cunoștințe și prieteni. Bunica ne spusese că doar săracii colindă la străini, și că le luăm pâinea de la gură dacă ne ducem așa te miri unde. M-am rușinat de lăcomia mea, și nu m-am dus niciodată la casă străină. Copii săraci văzusem destui.

Banii de după colindat se împărțeau. Erau destul de sacri, adică nu țin minte să fi încercat careva vreodată să atenteze la ei. Părinții sfătuiau uneori, dar nu se amestecau dacă voiam să ne luăm vreo prostie de ei. 

A fost frumos. Nu știu cum or să fie colindele pentru generațiile viitoare - posibil să se stingă de tot, de altfel, așa cum acum nu mai umblă nimeni cu boii în jug și plugul după el; nu tot timpul evoluția lucrurilor ne este pe plac. Însă tot ce știu eu este că au fost momente tare, tare frumoase ale copilăriei mele. 

Și cum vine Anul Nou, cum altfel să vă las decât....

Ia mai mânați, măi flăcăi!

Hăăăăăăăi, hăăăăi!

Read More

Curățenia de sărbători - ghid pentru un Facebook feed liniștit

De ceva timp am un fix referitor la platforma Facebook - să nu depășesc 500 de prieteni.
E pentru mine un fel de safe spot, o cifră cu care mă împac cât de cât. Cand remarc ca am depasit, imi fac timp pentru o triere.

Despuricatul listei

Criteriile sunt destul de simple:

 - chiar ne stim?
- chiar vreau sa ne stim?
- am interactionat in vreun fel de cand mi-ai dat add? (stiti voi, the lurkers, aia care insista sa iti dea add 2 luni de zile si apoi tac ca mortii 3 ani. te mai trezesti cu cate un like de la ei cand nu te astepti)
- suntem neamuri sau prieteni, ne-am vazut la fata?
- am lucrat impreuna / putem lucra impreuna?
- am nevoie de ceva de la tine? ai nevoie de ceva de la mine? vinzi ceva ce-mi trebuie?
Si daca nu, valea.

Si daca in anii trecuti trierea era simpla, si aveam de unde sterge sute de oameni, anul asta am dat din colt in colt si abia am reusit sa cobor la un 490 de oameni. Fir-ar să fie, mi-am zis eu uluită, chiar cunosc 500 de oameni și nu mai am de unde tăia? Măcar la un 300 să ajung? Eu mă mândresc cu un cerc restrâns de prieteni adevărați, deci de unde Dumnezeu 500 de ”friends”?

Și m-am pus pe revizuit.

Ăsta e coleg, ăsta a fost coleg. Ăsta e neam. Ăsta e ...stai, cine e ăsta? Ah. Da. De pe forum. Mbine. Asta de unde mai e? Ah, e o vecină. Wow, ce face instagramul din om, mai să n-o recunosc. Mda, nu merge scoasă. Ăștia toți sunt de la fosta firmă. Asta e...aoleo, asta lucrează în HR. Thou shalt not unfriend a HR person. Asta mi-e simpatică. Ăsta e un bou, dar am fost colegi, de ce să-i faci, rămâne. Ăștia toți sunt colegi de liceu, rămân. Asta cine mai e? Aș, de la asta cumpăr haine uneori. Rămâne. Asta are un club pt câini. Asta-i de la grădiniță. Poate o scot la anul. Ăștia sunt veterinari. Asta e medic. Clar rămân. Astea-s americancele mele de pe grupul despre cai, rămân 100%. Fir-ar. Asta cine e? Doamne, ce mă spamează. Ah, asta face curățenie. O păstrăm dar dăm unfollow. Pe asta mă mănâncă degetele s-o scot de ani de zile, că numai rahaturi debitează, dar e dezarmant de drăguță și gudurăcioasă cu mine. Unfollow & keep as well. Fir-ar să fie. Asta mă scoate din sărite cu mesajele ei cu concursuri. Oare dacă dau block se prinde? Oh fuck, nu, e de la viitoarea școală a lui fiu-meu.

Și uite-așa, cu chiu cu vai, am mai tăiat câteva zeci.
Avertismente nu mai ofer, am dat cred unul odată, somând pe cei care nu îmi vorbeau niciodată să dea un semn că mai sunt vii, dacă tot s-au cerut în listă. Însă mi s-a părut destul de pueril imediat după. Scot pur și simplu, de obicei nu observă oricum.

Unfollow - the silent treatment

Pe cei rămași îi triez conștiincios. Marea majoritate sunt pe unfollow. Eu funcționez pe principiul ”nu sunați - ies eu din când în când”. Unfollow e de altfel o soluție practică și când te jenezi să dai unfriend. Unchiul e PSD-ist? de ce să-i dai block, doar e un om drăguț și bine intenționat altminteri. Unfollow. Vecina postează tâmpenii conspiraționiste? Unfollow. Colega postează câte 8 selfies pe oră? Unfollow. Fosta colegă a intrat in CIC si isi impartaseste fericirea de a fi proaspata mama cu tot feedul, din 15 in 15 minute? Un like, un smillie, un ”vai, cat e de minunat” si unfollow. Safe and clean. Asta nu înseamnă cu uiți pe veci de ei. Nu, doar că tu alegi să vezi - cât te troznește așa câte un gând de ”oare ce mai face copilașul colegei” (as if, lol), te duci la ea pe profil și remarci ”oaaa, ce mare și frumos s-a făcut” Idem cu neamurile și alte categorii spinos de descotorosit,

(Nu ca eu as fi mai breaza. Eu una mi-as da unfollow mie însămi.)

Cui arătăm poze?

Așa. După ce am rămas cu un maxim de 15 oameni pe follow, continuăm. Cui vrem să arătăm poze? Și mai ales cu ce. Poze cu copchilul? facem o listă - eu am una care fix așa se cheamă, ”NOT sharing pics with” și pun acolo diverse făpturi care nu mi-au făcut niciun rău, dar pe care nu le consider neapărat și impetuos în nevoie de a vedea poze cu mine sau cu fiu-meu prea des. În schimb lăsăm deoparte bunicii, de exemplu, că ei chiar vor să-și vadă nepotul.

Erase & Rewind

Las vreo două zile feedul să văd dacă-s mulțumită de ce este în el.
Mai apar tâmpenii? Unfollow, delete, unlike, etc. Și uite așa am un feed liniștit și nici nu mă minunez din 5 in 5 ore de  ”ai văzut ce scandal s-a mai iscat?” NU, pentru că am scos toate fufele din feed. Ahahahaha!

Să fim prieteni - mai bine nu

Dau delete la 90% din friend requests, de mai bin e de trei ani. În afara cazului în care fețișoara mi-e cunoscută și realizez că e un nou coleg sau o cunoștință, nu accept. Și asta pt că 90% dau add și niciodată nu dau un mesaj ceva nici înainte nici după, să explice ce-i cu ei, de unde vin, și de unde interesul. Într-o vreme chiar scriam o întrebare, o formă mai politicoasă a ”ce vrei, bre, de unde ne știm?” Acu am renunțat. Nu zici ce vrei, te șterg. Dacă era important, revii tu.
Și ghici ce, în mare majoritate a cazurilor nu era important. Nu e nevoie să-ți dau add ca să-mi scrii ceva despre un grup pe care sunt admin. Nu e nevoie să te am în friendlist ca să mă întrebi dacă știu un veterinar bun în sect 1. Și dacă nu era nevoie, atunci nici n-ai de ce da add.

Și uite așa. E un fel de konmarizare a feedului. Și e extrem de utilă. În loc să fie un tăvălug cu tâmpenii, Facebook e pentru mine un tool eminamente util. Țin legătura cu oameni de care-mi pasă, ofer conținut celor cărora le pasă. Văd ce doresc, evit ce nu-mi trebuie.

Ceea ce, desigur, vă urez și vouă. Sărbători fericite și alea-alea!

Read More

Dubito, ergo cogito

-  Cum te mai simți, Alex?
- ...ăăă...Poate mai bine.

E un răspuns foarte bun. Fiul meu deprinde ițele diplomației și navigării pe ape tulburi. Dacă nu se mai simte bolnav deloc, se poate trezi înapoi la grădiniță. Dar dacă se simte prea rău, ajunge înapoi la medic.
De o săptămână suntem singuri acasă. El cu pneumonie. Eu nu mai, dar cu ochii pe el și cu urechea ciulită la orice suflu nelalocul său din plămâni. Ia medicamente. Le bea sau le inhalează. iar între aceste reprize scârboase de doftoricit, suntem noi doi și Jessie. Tati e în delegație.

La început i-am spus direct că nu e niciun Moș Crăciun, că noi ne luăm între noi cadouri, și ne facem surprize plăcute. Însă de sărbători cedam și ne lăsam târâți în iureșul buimac de clopoței și beteală. Anul ăsta ne-am trezit că tornada cu Hrușcă și sclipici ne-a înghițit fiul de tot. Crede, mai mult ca niciodată. Dar cugetă, așa că se tot frământă și se întreabă. Pardon, mă întreabă. Iar eu tot oscilez între a-i da mici indicii că poate nu și a îl încuraja că poate da. E o dilemă morală cumplită.

- Cum ajunge la noi?
- Hă?
- Cum ajunge, pe unde? De la Polul Nord. Noi când mergem acolo?
- Nu prea curând, e foarte frig. Se duc oameni în expediții, dar unii mai și mor pe-acolo. E foarte frig, nu locuiește nimeni permanent la Polul Nord.
- În afară de Moș Crăciun, mă corectează el prompt.
- Ăhăm....

Și tăcerea se sparge iar, câteva clipe mai târziu.

- Dar cum poate să ajungă dintr-o dată la toți copiii?
- ...poate ajunge pe rând, sugerez eu.
- Dar cum să vină cu sania? Sania nu zboară. Și dacă nu ninge? Atunci?
Eu ridic ochii în tavan, implorând pronia cerească să fi fost retorice întrebările. Mi s-a acrit să apăr un hibrid dubios între Coca-Cola și behaviorism. De ce nu și-au pus măcar povestea la punct?

Dar pronia doarme. Alex are 5 ani și la 5 ani nu există retorică.
- Atunci? Cum ajunge? Atunci? Și pe unde intră? Doar noi închidem ușa. Are cheie? Dacă are și altcineva cheie? Și pe unde intră? Noi n-avem horn! Auzi? N-avem horn, ca în poză. Pe unde? Atunci?
- Alex, poate e doar o poveste, cum sunt zombies sau vampirii, încerc eu moale, simțind cum o năpârcă galbenă și-a încolăcit coada pe limba mea.
- Poveste?! Moș Crăciun?!
Năpârca m-a prins de inimă și mă ține în colți. Fir-ar magia mă-sii. Uite ce mă pune să fac. Și să vezi, când o realiza că nu există, tot pe noi se va supăra. Doar noi am încercat, dar el batman, batman...
- Moș Crăciun există și nu e o poveste! declară Alex, cu credința în suflet și vorbă a primilor apostoli.
- Absolut de acord. Cred că intră pe ușă, pentru că noi mereu o lăsăm deschisă în Ajun. Special pentru el.
Vezi, ce ușor a fost.

Alex răsuflă ușurat. Mă uit pe furiș în ochii calzi, căprui, care nu mai oglindesc pentru moment nici o întrebare. Profit de pauza de 3 secunde ca să beau niște apă.

Alex pleacă la el în cameră, și din prag îmi aruncă, vesel:

- Zici așa pentru că ți-e teamă că rămâi fără cadou.

Read More

Amărâtul

Când a venit, acum vreo săptămână două, am știut măcar una și bună - câine mai bicisnic ca el nu-mi văzuseră ochii. Mergea în formă de L, cu fundul de pământ. Am crezut că are șira spinării frântă sau ceva; cotonog, cu ochii alburii și urduroși; schilod, cu fiecare vertebră și coastă și încheietură împungând nemilos blana rară, jerpelită. Pe puțin 15 ani să aibă. Abia mișca. Abia sufla.

Am crezut că moare. De mâncat nu mânca, zăcea în frig tremurând. Se pusese pe preș. Mirosea de-ți muta nasul. Un amestec de milă și silă ne cuprinsese pe toți. Doar că la mine a biruit mila, și la ceilalți sila, deoarece au cerut rapide măsuri - de altfel îndreptățite - să se ia. Cum locuiesc în tărâmul lui ”să vină cineva și să facă ceva”, am putut lua inițiativa și l-am mutat nițel mai încolo, după tomberoane. I-am pus o bucată de pilotă pe jos.

Cei care mă știți de mai demult cred că țineți minte câtă ciudă aveam pe clasica babă cu ciorba, aia care hrănește maidanezii cu pâine în ciorbă, și apoi, dacă îia capsează pe careva, perorează despre cum simte ei omul rău.
Exceptând bucata cu omul rău și capsatul, mă tem că am devenit instantaneu baba cu ciorba.

Am bodogănit prin casă că javra aia deșălată și bolnavă de toate mizeriile poate ne molipsește cățelul. Că ar trebui să-l ducem cumva. Că poate vrea să muște. Că poate nu știu ce. Am tot bodogănit să acopăr un gând din ce în ce mai clar. Cel mai bătrân și mai prăpădit câine din lume a tras să moară la tine pe prag. Și tu te plângi că-ți pute. Singur nu putea ajunge la vârsta asta. Maidanezii mor mai repede. Un om l-a ținut și l-a răbdat până a ajuns urduros, deșălat și surd, apoi l-a aruncat. Și ultimul lui gând, cu ultima suflare, a fost să caute alți oameni, să se adăpostească.

Așa că bineînțeles, cine defila cu ciorba în ibric pe scări, călcându-și pe inimă, convingeri și jurăminte de în viața mea n-ai să mă vezi - je. Mi s-a alăturat o singură vecină - mahalagioaică frumoasă, rea de gură și bună la suflet. L-am hrănit, l-am învelit, ne-am bucurat că l-am tras din calea pașilor și nasurilor tuturor, și apoi am așteptat resemnați să moară. Cu gândul că barim nu moare flămând.

Ei, și ce să vezi, nu-i mort. A înviat cumva. S-a îndreptat de șale. Mai tânăr nu-i, și nici mai puțin surd sau slab. Dar tropăie de colo colo, se cacă peste tot din nefericire, se ține scai de mine și azi seară mi-a împlântat definitiv pironul remușcării în inimă, încercând un mic salt de recunoștință pe picioarele lui betege.

Nu-l pot lua. Doamne, nu-l pot lua. Stau la bloc. Am unul. El nu pare să fi stat la bloc - se cacă pe unde-i vine, și în plus, arată ca unul din caii apocalipsei. Dracu știe de ce ne mai umple. Am coborât azi la el cu gând să curăț trotuarul, dar prea târziu -  am văzut că i-a aruncat cineva pătura, vasele și tot. Au și ăia dreptate, oricine ar fi. Poate se tem de purici sau de câini, pur și simplu. E dreptul lor.
De adopție nici nu poate fi vorba. Cine dumnezeu să-l ia.
Unde să-l duc. Ce să-i fac. De ce ajungem aici, doamne. De ce singura specie are are în ADN o încredere oarbă în noi, în momente de cumpănă, ajunge aruncată la gunoi la anii bătrâneții. De ce zicem ”te porți cu mine de parcă aș fi câine”, când vrem să zicem că te porți nemilos. De ce ne definim așa relația cu o specie care există doar datorită înclinației lor de a ne urma. Ce fac cu el? Unde dracului duci cel mai bătrân câine din lume?

Read More

Pe vremea mea se facea carte.

 Îmi dau din nou copy paste fără jenă, pentru că de mult mă țineam să scriu asta oricum și nu văd de ce-aș mai scrie de două ori, dacă tot am apucat să scriu inițial sub formă de comment.

”Stii ce e straniu. Ca respectivele perle exista si in exprimarea in scris a celor de 30-40-50 de ani. De la 60 in sus hai sa nu judecam, era cum era, CAP-uri, scoli la seral. Insa cei de o varsta cu noi scriu foarte prost. Oameni tineri si de a doua tinerete, sa zicem, din banci, corporatii, mediul didactic (!!), stat, privat, piata, ghiseu, birou - scriu execrabil. Si observi asta nu din CV-urile redactate cu migala si cu spellcheck, ci culmea, de aici. De pe Facebook. Vezi cum cutare domnita se jura pe albastrii ei ochi, dar se impiedica in i-uri, vezi cum fostul sef scrie "nam gasit nimic de revelion, dar a-m cautat", vezi cum mamica uber knowledgeable in toate mantrele internautice nu se pricepe ce sa faca cu cratima sau virgulele, si tot asa. 
Daca am avut vreodata iluzia ca pe vremea mea se facea carte, s-a spulberat cand "vremea mea" a inceput sa bantuie in online.

Da, posibil ca eu si cu tine si cu cutarica redactor si cutarica corector sa scriem corect. Dar e absurd sa ne consideram majoritari. Realitatea este ca suntem o minoritate accidentala, o scapare a unui esec general.”


Deci vă rog eu frumos, lăsați jos rața asta că măcăne. Elaborând pe tema afirmației de mai sus: administrez două grupuri de câte 11 mii de oameni. Nu știu când s-au făcut atât de mari, cert e că de-acu am rămas cu ele. Ideea e că peste 22 de mii de oameni reprezintă un data pool suficient de concludent pentru o observație. Iar eu una observ că scriem ca dracu'.

Ne bântuie câte o molimă sezonieră - acum câțiva ani a apărut ”maxim de”, o idioțenie crâncenă, acum de vreo doi ani mă uit cu un poker face perfect în ochii vreunui distins respectabil și încerc să continui să-i acord aceeași respectabilitate și când îmi spune că ”a găsit decât un folder cu html-uri”.

Scuzele sunt aceleași, la fel de răsuflate, la fel de puțin credibile - mă grăbeam, hihi, haha, huhu, tastatura. Ce căcat de tastatură te-o face să scrii frumoas-o sau copi cu ochiii negrii sau mierea rău ieri nu știu.
Dar ideea e că sunt mulți. Mulți, bre. Mulți și cu ștaif, cu master terminat, cu alea alea, cu facultăți grele, cu licențe luate frumos, la timp, cu oameni în subordine, cu pretenții de educație.

Deci nu mă mai amețiți cu pe vremea mea se scria corect. O laie pe vremea noastră. Uitați-vă în jur. Sau poate chiar la propriile scrieri. Sau te pomenești că ne-am adaptat brusc timpurilor și scriem prost la mișto?

Read More

Știți bancul cu limbricii?

Eu zic că da, că dacă-l știu eu de peste 20 de ani, înseamnă că e deja vintage.
Dar vi-l zic oricum, pentru că se mulează de minune pe felul în care aplicăm noi a la roumaine o lege.

Cică un student la medicină învățase într-un an numai capitolul despre limbrici. mare noroc pe el, fix aia îi pică la examen. A doua sesiune, face la fel, pică tot limbricii, și uite-așa, noroc chior, toți anii de facultate plus rezidențiat plus ce mai avea, doar limbricii învață și doar ăia îi pică la examene.
Așa că iese într-un final doctor cu patalama și ștampilă și cabinet, dar știind doar limbrici.

Vine primul pacient.
- Dom doctor, știți, mă doare nițel burta și parcă-s balonat...
- Dureri intestinale și balonare. E clar, aveți limbrici, poftim tratament, la revedere.

Vine al doilea pacient.
- Dom doctor, mă doare capul și amețesc.
- Stări de lipotimie, dureri de cap, e clar, aveți limbrici. La revedere.

Vine al treilea pacient.
- Dom doctor, tot slăbesc de la o vreme...
- De la limbrici. La revedere.

Vine al patrulea pacient.
- Dom doctor, mi-am rupt un picior.
- Ai limbrici.
- Cum limbrici, domnule ? Nu mă vezi cu piciorul rupt?
- Dar cum ți l-ai rupt?
- Păi mă urcasem în cireș să curăț niște crengi și...
- Aha, deci te-a mâncat în cur să te sui în copac? Ai limbrici.

Despre legea respectivă și halul în care e aplicată, aici

http://stirileprotv.ro/stiri/social/somati-sa-plateasca-spitalizarea-daca-se-accidenteaza-singuri-cat-are-de-platit-un-pensionar-care-a-cazut-de-pe-bicicleta.html

Read More

The Backlash

M-am uitast recent la un film, o comedioară care începuse bine și se terminase apoteotic de lame - Bad Moms. Ce remarcasem era că peste tot se aud ecourile unui fenomen pe care-l prevestisem acum vreo 4-5 ani, in tete-a-tete-urile mele cu o buna prietena - peste tot, in media, in tonul presei si cartilor publicate, in vocile parintilor, in atitudinile si reactiile celor din jur, se intrevede o reactie agresivă dar predictibilă de contracarare.

Contracarare, backlash, reactie, replica, la acest val the hollier than thou moms, de virgine nu foarte imaculate, de-a pururi răbdătoare și degrabă trend-setterite de moravuri si prințipii stupid de greu de atins si de urmat. Idei sănătoase au fost smulse din pertinența lor și duse pe culmea ascuțită a unor idealisme absurde și impractice. Obiceiuri de mult uitate au fost renăscute, marketizate și vai și amar de cel ce îndrăznea să practice obiceiul altfel decât era pe val fix acum 5-8 ani, altfel decât la vârsta prestabilită a fi optimă, altfel decât cu device-ul musai dintr-un single source. Sugestii și opinii au devenit dogme și dictoane, și cum altfel, harnicele fiice ale Evei le-au răstălmăcit suficient cât să facă restul de fiice și de nepoate să se simtă în tot felul, pentru diverse păcate pe care habar n-aveau că le comit. Apoi însăși victimizarea și revolta a devenit trendy, și tot așa.

Ce n-am realizat însă până de curând - post-Brexit, și încununat de victoria lui Trump - a fost că fenomenul este global. E un val care ne scutură din toate colțurile existenței noastre. Toată smiorcăiala asta de ”you hurt my feelings / ba nu, YOU hurt my feelings / m-am ofensat, ba nu, EU m-am ofensat / n-ai voie să zici așa / e imoral să gândești așa / e politically incorrect să vorbești așa” a reușit să atingă o masă critică, un punct în care tot acest amalgam de sensibilități ușor ofensabile a acoperit realități mult, mult mai grave și mai stringente decât faptul că tu, prețios fluturaș de cristal, te simți ofensat.

Read More

Listă mică de dorințe insignifiante

• Să reușesc să strâng toate cărțile lui Zola - din fericire nu-i așa greu, doar să am timp să umblu pe la anticariatele din centru, înainte să ne mutăm biroul în mai știu eu ce fundătură;
• Să mă țină faptul că m-am lăsat de mâncat unghii
• ....de ținut de lăsatul de fumat nici nu mai îndrăznesc măcar să zic ceva;
• Să strâng și măcar o parte din cărțile lui Serge Brussolo - astea-s mai greu de dibuit pe la anticariate
• Să ajung din punctul A în punctul B în trafic fără să mai trec prin X, Z, Y, W, Q, R, Ș, Â, T. De exemplu azi am avut de rezolvat o plombă și de scos un concediu medical. Din Regie în Primăverii. Am ajuns și la destinație, dar înainte de asta am ajuns prin Panduri, Iuliu Maniu, Eroilor, Berzei etc șamd. La întoarcere am ajuns prin Aviației, etc...mă rog, e și aia o cale, desigur. Dar nu cea propusă inițial. Waze era mort, desigur.
• ......

Of, nu pot să continui în aceeași notă.

Vedeți voi, chestia asta e un draft mai vechi, a fost scrisă înainte. Înainte de scuturătura care mi-a cam făcut praf tipul de priorități și dorințe pe care mi le fixasem înainte.

Acum am ajuns ca o babă. Cred că ne unesc și vârsta (deja intru la segmentul antirid al campaniilor cosmetice, la anul fac 35) și vulnerabilitatea, efemeritatea brusc și cam brutal conștientizate. Parcă m-a luat cineva de ceafă, mi-a arătat preț de o secundă un hău, apoi m-a tras repede înapoi. Sunt pe teren solid acum, dar nu pot uita hăul. Prețuiesc altfel pașii.

Așa că reluând, să văd ce mai iese din lista asta, după. 

• Vreau să fim toți sănătoși. Cât mai mult timp. Urarea asta atât de neglijată, folosită ca formulă de rămas bun uneori, uzitată până la estomparea înțelesului său. Urarea asta mi-e tare dragă acum, și altfel o ofer și eu altora. A încetat să mai fie o vorbă goală. Urez și îmi doresc mult sănătate.
• Ne-am impus de puțin timp să punem lunar bani deoparte - o sumă micuță, dar să punem ceva totuși. Știu că unii fac economii dintr-a 5-a, dar uite că noi abia acum reușim. Sper să o ținem tot așa, e reconfortant și util să ai un mic fond pentru urgențe.
• Sper să nu fac vreun accident cu mașina. am ambiții zic eu modeste, dar în lumina tristelor evenimente recente, poate că nu-s așa ușor de menținut. Admit și predic cui dorește să audă că permisul auto e o chestie utilă, chiar și pentru mine, eu care am insistat atâția ani de zile că nu am nevoie. Știu că voi suna ca o nevastă de taliban scăpată din beci, dar e excelent să poți duce / aduce copilul de la cursuri și ateliere, medici, etc, să te duci să îți iei X chestii din Carrefour, sau pur și simplu să te duci unde-ți tună fără să urnești din casă o jumătate deseori necontaminată de cheful tău de drumeții. Deci prin prisma acestei utilități - vrei X chestie, du-te și ți-o ia - recomand și celor mai timide doamne să își ia permisul. Soții sigur vor fi încântați. Ai lor, măcar.
• Să-mi păstrez cumpătul față de cei dragi și apropiați. Nu am nici măcar o scânteie de speranță dar nici dorință să fiu extraordinar de răbdătoare sau calmă cu cei din exterior. Mă cunosc, îi cunosc, și un temperament nevricos + oareșcare doză de mizantropism = nu prea multe șanse acordate celor din exterior. Dar bruma aia de tact și calm, sper să-mi ajungă pentru micul meu cerc de familie și prieteni. 

Atât. Pur și simplu nu par să-mi mai doresc nimic. Da, firește, dacă s-ar întâmpla anumite chestii ar fi fain, cum ar fi că ar fi fain să fac rost de cărțile acelea, să mi se aprobe un training pentru care am făcut cerere, să mai primesc filme la tradus, să mergem în Grecia la vară, dar și dacă nu se întâmplă, atât timp cât suntem în continuare sănătoși și împreună, sunt peste măsură de fericită. 

Abia aștept să vină sărbătorile să nimic. Absolut nimic. Am mai întrebat într-o doară pe unii, pe alții, faimosul ”ce faci de rev” dar mai degrabă consultativ, nicidecum ca (auto)invitație. Nu doresc să nimic. Vreau să desfacem bradul de plastic, să îi punem globuri de plastic, să-i dăm copilului cadoul ascuns încă din vară, și în rest, fie cum o fi. Nici cadouri nu mai vreau. 

Sănătate vreau, maică. Ceea ce vă urez și vouă.

Read More

Ziua 3 de condus - Poduri si pasaje + Destinație nouă

Orice as fi facut să nu dau de pasajul Basarab. Orice. Orice, orice, orice. Si nici de podul Grant. Aș fi ocolit orice, oricum.
Si avand in vedere punctul A din care am pornit si punctele B, respectiv C de destinatie, n-aveam încotro și trebuia să dau peste amândouă.

Waze si Google Maps sunt doua aplicatii absolut fantastice, necazul e ca amândouă au nevoie de semnal. Ca oricare alta aplicatie. Iar smartphone-ul meu de buget redus (Huawei, in caz ca va intrebati), a inceput sa piarda semnal cam din 3 in 3 minute după 1 an de la cumpărare.

Totusi, ieri astrele mi-au surâs (dupa ce alaltaieri se căcasera pe ele de râs) și m-au lăsat să am semnal. Deci am avut Waze, o parte de traseu. Waze sugera tot felul de chestii absolut normale, cum ar fi ”make a U turn!” - ha, glumești, din a treia zi? No, YOU turn, eu nici gând! Am ocolit cât am putut și de data asta m-am încadrat *aproape bine* la Gara de Nord.

Adică prost. M-am încadrat prost. Nu există grade și nuanțe între două benzi, una de înainte și una de la stânga. M-am târșâit dând din din toate becurile posibile, pentru că observasem că așa fac ăștia care-mi sar în față în drum spre casă. Clipocesc oleacă din faruri și avarii. Bărbată-meu îmi zisese mai demult că înseamnă un fel de mersi-pardon. Well, mersi sper să fi însemnat și la mine. Eu am clipocit mai mult si insistent, pentru ca nu voiam să zic doar mersi, voiam să zic ”trăiască famelia ta, crede-mă că e a treia oară când scap în lume, lasă-mă să mă mut că nu vreau să ajung iar dracu mai știe pe unde”. Am văzut că ăia care săreau și intrau în fața mea fluturau și câte o mână pe geam, ca demoazelele din trăsuri, dar ale mele erau deja sudate de volan, că le-aș fi scos pe ambele plus piciorul stâng.

După ce clipocitoarea mea prezență s-a încadrat corespunzător, am continuat spre destinație. Toate bune și frumoase, trafic ca la balamuc, e ok, nu mă grăbesc, bară la bară, e ok, nu mă grăbesc, apare pasajul, nu știu pe unde să o iau, mă uit fericită pe Waze - mort, semnal pa - fuck, acum pe unde o iau totuși, ia să mă iau și eu după ăsta din față. Poate merge tot la dentist. Având în vedere starea precară de igienă dentară la nivel de națiune, am șanse imense să meargă și el acolo.

Ei bine, ăla din față poate s-a răzgândit. Poate și-a zis ”ia mai dă-l dreacu de bulevard, ia să mă duc eu prin altă parte” sau poate și-a zis ”fuck, chiloții mei norocoși. I-am uitat. Hai înapoi”.  Ideea e că m-am ținut după el, și el a dat o tură pe sub pasaj, apoi l-am pierdut, pentru că el a îndrăznit să treacă pe roșu și eu nu. Și mai plecase și de pe banda greșită. Pe care eu am rămas mofluză.

Și cum stăteam eu, iar prost încadrată, iar târându-mă prudent pe banda de stânga, cu semnalizări și avarii, ca un pom de Crăciun apologetic, se face verde, mă zăpăcesc și mai dau vreo două ture pe după piciorul de pod. Ați văzut vreodată un carusel? Cam așa, doar că fără zurgălăi.

Mă rog, am nimerit, am ajuns, când să plec, din nou căutat în toate părțile rută ocolitoare pasaj Grant. M-am câcâit cu Waze (care înviase la dentist, și când eram în sala de așteptare îmi răcnea TURN LEFT - ha, cred că fix aia vor 3 sferturi de pacienți, stânga împrejur și valea acasă.)

Dar nu exista optiunea ”găsește rută care ocolește orice pasaje, poduri, apeducte, giratorii și în general orice creație făurită de mâini de om”. Asa că tot la pasaj Grant m-a scos. Și la pasaj, csf, ncsf, treci pe el și nu te mai căca atât pe tine, până să apuc eu să mă îngrijorez se terminase.

Că aia e de fapt marea mea constatare legată de condus - ca și pe trotuar, unii se plimbă, alții aleargă, unii-s galantoni, alții mârleți, nu asta e problema. Problema e că nu te mai poți opri lemn când ai un dubiu, să zici - pardon, duduie, către XYZ adresă pe aici? Ah, pe dincoace? Ah, hahahaha, ce chestie, bine, ia să mă întorc.

Și iete c-am mers și pe pasaj și seara.
Pam-pam.

P.S. - azi sunt cu RATB-ul. Relachez-vous.

Read More