Când bătrânica nu vrea să treacă strada

Presupun că știți bancul. Eu m-am trezit în dimineața asta că l-am și trăit.

Un minut mai aveam până la birou. Unul. Două treceri de pietoni, atât. La una dintre ele, îmi dau seama că am trecut pe lângă o doamnă în vârstă, care parcă se foia cam mult pe marginea bordurii. Am un soft spot pentru oamenii bătrâni și mi se strânge sufletul să-i văd cum se chinuie să fugă mai repede pe trecere, sau nu îndrăznesc să pășească pe ea. Ignor cu succes șoferii mitocani cu mine, ca femeie, dar îi urăsc pe ăștia care sperie oameni bătrâni ambalând motorul sau îi zoresc cu gesturi exasperate.

Așa că mă întorc și pun fatidica întrebare:
 - Bună dimineața, doriți să treceți strada ?
Atât mi-a trebuit. 16 minute pe ceas am stat cu ea.
- Vai, nuuu, domnișoară ! (ex domnișoara de mine, cu 34 de ani pe muche și doar 2 ore dormite azi noapte, surâde nițel strâmb) Dar cât sunteți de drăguță, ce gest frumos! Și ce talie (sug burta, mă îndrept de spate și mârâi o mulțumire) zveltă! Știți, eu am făcut Politehnica, pe aici ....

Și dă-i. Și dă-i. Iar eu, simțindu-mă ca un dos, întrerup din când în când , de altfel fără succes, tirada de amintiri cu câte un ”deci ... doriți să treceți ? sau nu? să trecem?...”

Chestia e că nici nu puteam să arunc un ”ok, o zi bună, la revedere!” Una, că nu e politicos să întrerupi o doamnă de 92 de ani (mi-a zis și vârsta, printre multe altele) și s-o iei la fugă când ea încă îți vorbește.
A doua - tot arunca niște pastile de mă zăpăcea și dădeam iar să o ajut în vreun fel:
 - ...și mă întorc de la medic. Îmi este foarte rău ....
- !! să mergem să vă așezați undeva? Să sun pe cineva?
- ...ce gentilă sunteți, nu, e doar vârsta. Așa, și cum spuneam. Nu mai recunosc nimic din clădirile acestea. Doar facultatea am făcut-o pe aici, mai jos de Polizu, știți. Dumneavoastră unde lucrați?
- Acolo, peste drum, oftez eu. Să trecem strada?
- Cât sunteți de drăguță! Și cum spuneam, nu mai recunosc nimic. Mă uitam după un chioșc, să-mi iau un covrig. Mi-e atât de foame...
- Să mergem să luăm masa? Să vă aduc un covrig? Să vă conduc la covrigărie? E una chiar în spate, propun eu.
- Oh, am văzut-o, dar erau prea sărați.
- .....

Și în al treilea rând, cum să te desprinzi când o doamnă mică mică și elegantă de 92 de ani îți ține mâna într-a ei și te mângâie pe obraz. Și-ți mai zice și ”domnișoară zveltă”, iar tu simți straturile de indulgență  / dioptrii de deasupra acestui compliment, cum se preling ca siropul de arțar de pe clătite.
Și în sfârșit, când să plec, îmi dă lovitura de grație:

- Știți, când am făcut niște cursuri de psihologie, mi-a rămas ceva în minte. Eram tânără pe atunci, dar n-am uitat. Profesorul ne-a spus: ”Bătrânii nu mai pot oferi un exemplu prin ceea ce sunt, iar ce au fost e rareori de ajutor vremurilor prezente. Însă sunt însetați de afecțiune.” Și iată, așa este.

O măsor din ochi și preț de o clipă mă gândesc lin, calculat și potolit, că o pot lua în brațe și o pot căra la mine la birou, iar apoi la mine acasă, unde vrea ea, din partea mea și pe muntele Sinai o duc. Dar îmi oferă un zâmbet complet (și-mi trece prin cap - ia uite frate, are mai mulți dinți ca mine. ) și mă eliberează cu o ultimă urare, pe care v-o transmit și vouă:

 - Să vă trăiți vârsta! Nu amânați nimic!

(un pic ironic, pentru că tocmai îmi amânasem cu peste un sfert de ceas sosirea la serviciu, dar ah, ah, ce mai contează).

Read More

Jumătate de zi pe tren

Atât îmi ia să ajung din Vaslui în București. A trebuit să revin astăzi, A. și A2. mai stau o săptămână. Lucky them.
Scriu aceste rânduri nu pentru că ar fi extraordinar de interesant ce mi se întâmplă și nici din plictiseală, doar că de câte ori mă pun pe scris ceva, colega mea de băncuță e foarte impresionată și își strânge nițel geanta lângă ea. Asta e foarte bine, pentru că geanta ei e nițel cam pe locul meu, și din ce-mi dau seama tot îngrămădindu-mă cu ea în buca dreaptă, pare să-i adăpostească piatra de mormânt sau barim o troiță mică.

We started out on the wrong foot. On the wrong place, adică. Mine. Eu aveam 36, ea n-avea 36 dar stătea pe 36. Ea mi-a zis cu aroganță de contesă ”nici măcar n-aveam bilet pe locul ăsta!”, eu am rânjit și-am ridicat din umeri, răspunzând cu onestitate că nu-mi pasă. Ea și-a mutat îmbufnată, cu smucituri, papornițele și geanta adăpostitoare de dracu știe ce, eu i-am înmânat și restul de posesiuni uitate lângă geam, anume 3 coji de banană. Paranteză - eu știam că nu-i bine să mănânci prea multe, că te constipi. De când mergem, a mâncat 4, Și cu astea 3 mâncate între Iași și Vaslui, rezultă că se cacă stânci diseară.

N-am mai mers de tare multă vreme cu trenul. Doar două lucruri au rămas la fel; pasagerii și durata călătoriei. În continuare ne ia în 2016 cât ne lua în 1932. În continuare, dacă știi încotro să te uiți, zărești mici fragmente cehoviene de viață.

Colegii mei de insulă - că văd că nu mai avem compartimente - sunt toți săriți de 50 de ani. Cum spuneam, îmi folosesc laptopul ca pe un scut tehnologic, împotriva posacei doamne de lângă mine. Când se uită prea urât, mă pun pe scris în el. E abia 7 și eu mai am de stat încă 3 ore aici, deci s-ar putea ca asta să fie o postare lungă. Când scriu în el, se trage nițel mai încolo, ceea ce-mi aduce o imediată ușurare. Inițial am deschis site-ul dprciv să mai fac ceva chestionare, și cred că sigla MAI mi-a adus o binecuvântată distanțare de cel puțin 8 minute. Filmul Stranger Things a avut efect contrar, suscitând interes pieziș și îngrămădiri inoportune. Un excel deschis la întâmplare a făcut-o să se ridice de-a binelea și să facă ceva pași pe hol. Nu mai am nimic mai acătării instalat pe laptopul ăsta. Oare dacă deschid Camtasia sau Notepad++ se mută? Nu cred.

Ar trebui să vă încurajați vârstnicii să se împrietenească și ei cu tehnologia. Le-ar face, ca nouă tuturor de altfel, viața mai ușoară și mai comodă. Soacră-mea din fericire primește cu bucurie orice gadget și se descurcă foarte bine cu el. Și de când are smartphone, laptop și internet, viața ei s-a schimbat mult în bine. Are rețete, acatiste, bârfe și interviuri sub nas. A scăpat parțial de sub jugul televizorului, ca unică sursă de informare. Ne poate vedea și auzi pe gratis. Inclusiv pe fiul ei din UK. Google i-a devenit confident discret și atoateștiutor - ”tăti celi știe, tăti celi!”

Camarazii mei de drum nu-s așa orientați spre prezent, așa că pentru ei călătoria e de trei ori mai lungă. Doamna de lângă mine are un telefon minuscul,cu butoane. S-a uitat de vreo două ori în el, i-a citit agenda, apoi a agățat un vânzător ambulant - A-lune, BIS-cuiți, Apăminera-LĂ! - și l-a devalizat pe jumătate. Și de atunci, mai mănâncă, mai doarme, mai pufnește.

Alți doi moțăie intermitent. Ultimul vorbește la telefon, așa cum vorbesc la telefon oamenii peste 50 de ani care au primit recent telefon și pe care nu-i prea sună nimeni: tare, răcnit, și cu cotul mai sus de ureche. Dă bipuri ca să fie sunat înapoi, și când e sunat face un rictus de manager hăituit de investitori mărunți.
 - DA! Da. Îș la Focșani. Da. Ai făcut borș? Cu ci?

Vă las. Geanta vecinei începe să mă înghesuie. Tastatul meu asiduu a impresionat-o pe timp limitat. Mă apuc să fac o schemă în Visio, ceva.

P.S. Oare găsesc Uber la gară, la 10.00 ?

Read More

Recomandare clinica veterinara - CMVI Irina Corbu

Voiam sa fac cateva recomandari. Nu au mare lucru in legatura una cu alta. Sunt doar servicii de a caror calitate ne-am bucurat. Dar ca să nu iasă varză totul, am să vorbesc pe rând despre ele.

Astăzi, despre servicii medical veterinare.

Am castrat a doua pisica de curand la CMVI Irina Corbu. Îi gasiti pe FB, pe Google, pe Cezar Bolliac nr 12.

Poate va sunt mai cunoscuti drept Centrul de Reabilitare a Animalelor -  Luana. Este acelasi sediu - sau aceeasi adresa.
Pe Luana eu personal n-am cunoscut-o, dar multora ne-a intrat in suflet fara sa fi apucat s-o privim in ochi. Mi se strange sufletul de cate ori imi amintesc de ea. In urma sa a aparut aceasta fundatie, care face lucruri si mai faine de atat. Aruncati un ochi aici.

Avantaje pt operat pisica la aceasta clinica:

- taietura nu se vede aproape cu ochiul liber. e minuscula. sub 1 cm.
- refacere de pe o zi pe alta
- fire resorbabile si sutura e cumva pe interior. La exterior nu-i nimic. In cateva zile ramane doar mini tatuajul care marcheaza pisica ca sterilizata.
- implicit, nu se foloseste guler, nu e musai sa fie izolata, nu are ce-si zgancili sau scoate sau agata.
- dacă zici că n-ai bani, e gratuit. Dacă totuși ai bani, vezi că e doar 90 de lei și include recuperarea și monitorizarea post operatorie. Nu fi porc, lasă sterilizările gratuite pt cat saviours, băbuțe cu pensie mică și alte categorii cu buzunare firave. Oricum, comparativ cu 150-250 e un preț foarte bun.

Noi avem doua mâțe, una placidă și cuminte ca o moroșancă, alta căhuie și zbanghie ca o vasluiancă în plin sezon de făcut vinul. Da, îmi asum generalizările. Îs de-acolo. Nu beau vin. Learn to take a joke.
Moroșanca a șăzut ghinișor și nu s-a întâmplat nimic.
Căhuia a continuat să zdupăie de toți pereții imediat ce s-a dezmeticit, cu toate eforturile noastre de temperare, deci prin urmare vom reveni probabil, pentru că are o gâlmă care poate fi o reacție la fir sau o mini hernie.
Altfel, comparativ cu ce-am văzut eu pe la mâțele altora - scoruri peste 200 lei, pisica rasa pe jumate, operația vizibilă, fire, guler, vomă, etc - eu zic că e o alegere foarte bună pentru proprietarii responsabili.

P.S. Nu mă îndoiesc că sterilizează în aceleași bune condiții și alte specii. Câini, de exemplu.

Cam asta fuse recomandarea mea, pe ziua de azi.

Read More

(Si) Din cauza voastră

Problema cu rata minusculă de donatori nu ține doar de donatori.
Comparativ cu restul țărilor UE de exemplu, recompensăm cel mai bine donatorii și îi primim și într-o rată deprimant de mică.

Eu întrevăd câteva probleme:
In restul tarilor, se specifica extrem de clar conditiile de donare. La noi, dumnezeu cu mila. La CTS scrie una, pe un site medical alta, pe pagina blogului nu stiu carui medic, scrie alta. De ce brambureala asta?

Hai sa luam cel mai simplu exemplu, greutatea minima pt donare.

America
- minim 50 kg
Anglia
- 50 kg
Franța
- 50 kg

Romania
- La CTS - 50
- La Floreasca - 58
- La Baia Mare - 58
- Intorsura Buzaului - 60
- Pe blogul unuia pe care nu-l mai nimeresc, dar si ala era medic - 58
etc etc etc

De ce bulibaseala asta? Pentru alea cateva kile in plus, pierdeti sute de mii de potentiali donatori. Noi suntem un neam de oameni mărunței spre medii. Avem multe mignone. La 60 de kile, românca noastră de o inaltime medie de 1.63 metri deja se da de ceasul mortii sa slabeasca - si bine face.
Dacă se poate obține cantitatea aia de sânge din 50 kile, matale de ce umbli cu 58 / 60?

Avem prea mult? De ce nu se pot specifica clar niște date atât de simple, greutatea minimă, de ce nu se poate lua un singur punct de referință - centrul de transfuzii de exemplu. și ce scrie la ăia pe paginaă, aia să fie? Ce e aia, să nu poți dona la Floreasca dar să fie absolut ok la CTS, câteva străzi mai încolo?

Dar bătaia de joc nu se oprește aici. Să luăm un alt criteriu des uzitat în refuzul de a dona dar și refuzul de a accepta oameni la donare: intervențiile stomatologice. ȘASE LUNI DE ZILE i s-a zis unuia să aștepte, pentru că își făcuse un detartraj. Nu implant, nu nimic, detartraj. Hai să vedem cât trebuie să aștepte în alte țări:

Franta 
- 7 zile dupa plomba, 1 zi dupa detartraj.
Anglia - Australia
- 24 de ore dupa detatraj, plombe
Țara Galilor
- 24 de ore după detatraj sau plombă, 7 zile dacă e coroană, extracție etc/
(și tot așa și tot așa. google câte țări vreți voi. nimic nu se apropie de....)
ROMÂNIA - 6 LUNI pentru un detartraj.
Pentru că așa vrem noi, și pentru că e mai mișto să scufundăm în guilt trips peste jumătate din posibilii donatori, în loc să ne gândim la kktul nostru de regulament, dacă nu cumva are vreun sens să-l revizuim.

Menstruație
România - no fucking way.
Australia - Bineînteles, poftiti.
Canada - Desigur.
și așa mai departe, Eu cu fiecare link pe care-l caut să confirm mă enervez mai rău, deci vă rog să căutați voi orice altă țară vă trece prin cap.

Medicamente - stupid e că nu se obosește nimeni să precizeze de care medicamente. Medicament e și aspirina. Sau antibioticul. Ai voie? Ați ghicit. Depinde in ce tara intrebi.

Transplant organe
Believe it or not, dar Canada te lasă să donezi la 12 luni după ce ai primit un organ. Mai puțin dacă ai primit dura mater. Să mai caut și la alții? Nah, căutați voi.

Transfuzie de sânge
E ok în alte țări să donezi sânge la 12 luni după ce ai primit sânge în timpul unei operații.
În România - nope, never, kaput, du-te acasă, ești useless. Du-te acasă și citește cu mult interes informările noastre, conform cărora mii și mii de oameni mor din cauza ta.

Acum poftiți de îmi explicați, vă rog. Spuneți-mi că e firesc să fie așa, dați-mi argumente. Eventual aruncați cu căcat în dentiști, spuneți-mi că dentiștii noștri sunt imbecili, ne scot dinții cu furca, de aia durează minim 6 luni (sau toată viața) interdicția la noi, și DOUĂZECI ȘI PATRU DE ORE la majoritatea altora. Da, vă rog, pregătiți-vă degetele să arătați pe alții.

Mizați pe dezinformare și culpabilizare. Un set de reguli publicizate clar, un singur punct de informare n-ați putea promova. Revizuirea regulilor alea injustificabil de restrictive nu ați putea face. Bine că știm să apărem cu diverse reguli - ultima dată a venit una la mine, îmi pozam mâna, să îmi spună pe un ton panicos - dacă ieșim în poză, ne dă afară!
Really? de ce, unde eram, la bordel? Chiar ați fi dat afară o angajată, în așa lipsă de personal? Pentru un donator care-și pozase mâna? Ce hal de instituție ați fi, să procedați astfel?

Din cauza voastră există sute de MII de oameni care ar putea dona în condiții perfecte de siguranță, și care nu vor dona niciodată. Pentru că în loc să explicați clar și să revizuiți, voi preferați să-i speriați pe veci, încurajând și promovând mituri urbane.
Sunt oameni care nu se duc niciodată la donat, pentru că au plombe. Eu una aș vrea să văd pe ăia FĂRĂ plombe. Probabil locuiesc în Olimp și-i cheamă Juno, Zeus și Eros.
Sunt femei care în veci nu vor atinge 60 de kile sau 58. De ce nu specificați clar greutatea? Ce e cu cele 18 greutăți minime de donare de pe tot cuprinsul țării ba chiar și de la un centru la altul?

De fiecare dată când m-am dus am stat jumătate de zi. Cu chiu cu vai m-au acceptat. Ok, înțeleg că tensiunea mică e un risc acceptat și asumat. Dar ultima dată ați refuzat o femeie care a întrebat dacă poate dona sânge la 4 zile după ultima zi a ciclului menstrual. Prietenul ei era în operație. I-ați zis că nu. Am donat eu pentru el. Pe mine nu m-ați întrebat, și să mor dacă am de gând să vă zic vreodată. Nope. S-a cam zis cu sinceritatea, n-o primesc, nici nu o ofer.

Descurajați sistematic și pe viață sute de mii de oameni, dar purtați în paralel campanii de culpabilizare. N-AVEM SÂNGE!! - ȘTIM!!! Știm! Știm, pentru că refuzați un om de 38 de ani să doneze pentru că și-a făcut acum 4 luni un tatuaj, sau anul ăsta și-a pus o coroană dentară. Printre altele, și de aia!

Într-unul din sutele de linkuri cu reguli de donare din alte țări, la absolut fiecare criteriu de eligibiliate era și un link. Nu poți dona? Ne poți ajuta astfel

 - donează bani
- fii voluntar

La noi de ce nu se poate asta? De ce absolut tot ce se poate e să refuzăm pe criterii care mai de care mai fanteziste și mai diferite donatorii, iar apoi să-i facem să se simtă de rahat? De ce să nu participe ca voluntari, dacă tot nu aveți mult personal, de ce să nu doneze bani pentru sprijinirea personalului existent?

La fosta mea corporație, 50% a fost rata de respingere a celor care s-au înscris. Era una la care vin în special studenți, oameni tineri,. media de vârstă să zic că ar fi undeva la 27 de ani. Care ar fi fost rata reală de respingere dacă se desfășura campania în una din țările de mai sus?

La actuala firmă nu au mai venit deloc. Nu au timp, nu au personal. Nu dă cu virgulă? Nu cumva zbieri la mine că ți-e sete, cu o sită în mână? De ce nu ne lași să-ți dăm o cană?

Links despre reguli din țări mai sărace în reguli și mai bogate în explicații și argumente. Si donatori.
http://www.pbcers.org/how-to-help/donating-blood.php
http://www.redcrossblood.org/donating-blood/eligibility-requirements/eligibility-criteria-topic
http://www.donateblood.com.au/faq/dental-treatment
https://www.welsh-blood.org.uk/giving-blood/can-i-donate/visiting-the-dentist/
http://www.donateblood.com.au/faq/menstruation
https://www.blood.ca/en/blood/abcs-eligibility
https://www.dondusang.net/rewrite/article/3073/blood-donation/contraindications-against-blood-donation/blood-donation:why-do-contraindications-exist.htm?idRubrique=1148

Read More

Groaza

De cele mai multe ori ești învățat cum să ții piept groazei. Cum să nu te lași cuprins de ea, cum să fii tare, să fii dârz, să fii rațional și curajos până-n măduva oaselor.

Mă întreb deseori însă de ce nu îi dăm și ascultare uneori. La urma urmelor, groaza este rezultatul deciziei creierului nostru de a ne spune că a adunat și a procesat toate experiențele trecute, și prin prisma acestora plus a brumei de rațiune și a bazei instinctuale, a tras concluzia ca e cazul să spălați urgent putina.

Firește, deseori temerile sunt nefondate. Sau fondate prin prisma instinctelor, dar nefondate în prezentul actual. Când avea un an, copilul meu s-a îngrozit de un om îmbrăcat în tigru, o mascotă. Fără să fi văzut vreodată un tigru, a înghețat și l-am simțit cum tremură din tot trupul. Îi înghețaseră buzele și avea o privire sticloasă, fixă. Nu era absolut deloc cazul de ridiculizat - mascotă nemascotă, ceva din sutele de mii de ani de contorsionare a minunatei noastre spirale ADN îi spusese lui fiu-meu că măgăoaia vărgată îl va ucide, așa că l-am luat urgent de acolo și abia acasă am început să-l familiarizez treptat cu imaginile - dar și cu ideea de oameni costumați în chestii.

Când aveam vreo nouă ani m-am dus pe peronul gării, să iau nu știu ce. Mă bâțâiam pe acolo, m-a întrebat un om ce caut - nici acum nu știu ce i-am răspuns - și m-a prins de mână, trăgându-mă, docilă și neștiutoare, spre niște vagoane de marfă între linii. Eram complet neștiutoare și sexul era o noțiune vagă, rezervată adulților. Nu copiilor de nouă ani, prin vagoane de marfă. Ceva din tensiunea mâinii lui, privirea suspicioasă aruncată în treacăt de un nu-e-treaba-mea și încă ceva, ceva indescriptibil, s-au contopit într-o groază care mi-a umplut sufletul de plumb și moarte. Mi-am smucit mâna mică și transpirată din pumnul lui și am fugit acasă cât m-au ținut picioarele. Abia adultă fiind, mi-am amintit întâmplarea și am știut de ce mă temusem.

În primăvara anului trecut, Alexandru a făcut pneumonie și a fost internat în spital. Am plecat cu oarecare scandal, înainte de termenul de externare propus. Mă copleșise iarăși groaza. Nu doar instinctivă - era destul de înspăimântător ce vedeai oricum, femeia de serviciu zoind un culoar și șase saloane cu același teu scârbos, toaletele îngrozitoare, mânuțele copiilor atingând tot, tot, tot, bandajele murdare la doar câteva minute de la schimbat, mânuța ciuruită de branulă, neoanele aprinzându-se din trei în trei ore, pură nesimțire, din moment ce fiecare avea și lampă de veghe dar de ce să nu-i sculăm pe toți, una din asistente închizând cu ură in fața lui Alex un căcat de paravan după care erau ea, o fetiță și câteva foi de desenat "aici e numai pentru copii peste 6 ani", atitudini de Tănase Scatiu. Și salonul vecin, unde anunțase cineva casually, în ziua 1, că e un caz de rotavirus.

În a doua zi erau două cazuri.
A doua zi pe seară, trei.
Când am plecat, erau șase.
Și femeia fleoșcăind cu același teu dintr-un salon în altul.
Am stat doar zece zile.

Mă cuprinsese o groază fără margini, înainte să aflu și de rotavirus. Îmi era absolut groază de tot, de tot ce atingeam, de tot și toate, o groază de animal, fără motiv, fără rațiune. Trebuia să ies de-acolo cu copilul. Și să nu mai revin. Nu știam de unde fobia asta, eu care sunt orice numai medicinofobă nu. Nu avusesem deloc asemenea porniri când născusem - tot în spital, tot de stat.
Dar așa simțisem. Așa mă îngrozisem. Asta îmi șopteau toate oasele, toate celulele, toate firele de păr.

La peste un an după, am aflat de o conspirație ale cărei detalii, dacă ne-ar fi fost oferite într-un film, ar fi fost considerate ridicole, hiperbolice, metaforice, umflate. Am aflat că sute de oameni diluează, cumpără și folosesc cu bună știință dezinfectanți care sunt meniți să minimizeze infecțiile cu bacterii cărora nu le mai face față nimic. De la optimiste procente de 10%, am aflat de 90% rată de infecție. Moartea și iadul s-au rostogolit spre noi, ca stoarse dintr-un teu jegos. Multe uimiri și constatări fataliste și-au găsit răspunsul, mai groaznic decât orice blestem sau glumă. Multe mirări despre mulți care intră pe picioare și ies cu picioarele-n față. Despre pameni care au supraviețuit decenii întregi la zeci de încercări, boli, simptome, operații dar nu și după două săptămâni de spitalizare într-un spital de stat românesc.

Dintr-o dată clasicul "ce să-i faci, așa-i la noi" s-a diluat de mii de ori. Nu-l mai puteai rosti, îți curgea printre dinți, ca o vomă. Și dintr-o dată, ne-a cuprins groaza.
Și tot dintr-o dată, ne-am dat seama că până și în brațele ei suntem mai teferi.

Read More

Acea discuție inerentă

Am mai avut în trecut o tentativă, dar eram tânără și nemuritoare, iar domnișoara de la bancă mă abordase cu priceperea cu care abordează un porc dovleacul. Detalii aici.

Read More

Ia mai du-te-n Mă-ta Natură

Oh, cât mi s-a acrit de obsesia mamei naturi. Cât m-am săturat de milioane de bășini și fumuri, ștampilate frumos cu "e natural" și vândute cu brațul. Câte cărți, câte sforăieli, câte tâmpenii, cât timp pierdut. Câtă exaltare, din partea în special a unei categorii care consideră comuniune cu natura un plimbat cu telefericul și un grătar între garaje.

Foarte multe chestii riscante, șubrede sau downright stupid sunt marketate și oferite cu un zel fulminant, cu acest argument-mantră-dogmă - dar așa e natural. Așa vrea mama natură.
Zici tu?
Ok, hai să-ți explic ce vrea de fapt mă-ta natură.

Mă-ta natura vrea ca tu să te apuci să faci copii pe la 12 ani. Să faci vreo 18 din care să-ți trăiască la naștere 9, și din ăștia nouă să treacă de primii doi ani 5. După o găleată de hormoni care-ți vor oferi un tonus superb, sănătate excelentă, regenerare rapidă și inteligență sclipitoare atât timp cât gonadele tale funcționează, Mama Natură își va retrage toate aceste daruri și te va lăsa să crăpi. Osteoporoză, cancer, menopauză, piele ternă, șanse de sute și mii de ori mai mari de a produce copii cu grave defecte genetice, dinți lipsă, asimilare minimă. etc etc etc etc. No country for old men? More like, no planet. Din punctul ăsta de vedere, nu e absolut deloc natural să ajungi la pensie. Deci v-aș ruga, evacuați scena, vă rog, pentru că eu, denaturata non-naturală, știu că avem un fond comun de pensii care e din ce în ce mai morganatic. Vă rog, urmați vocea naturii. Ați trecut de 45 de ani? Vă mulțumim, la revedere.

Mama natură nu vrea să aibă parte de urmași cu dioptrii prea mari, dinți lipsă, rahitism, polio, sindrom Down, diabet insulino dependent și o miriadă de alte afecțiuni. Toate aceste boli se ameliorează sau vindecă în moduri complet nenaturale. Natural ar fi ca suferindul, neputând să se hrănească, să vâneze, să muncească, să digere sau să asimileze, să crăpe înainte de a apuca să-și propage genele în următorul val. How bout we kill them, then? Inclusiv pe tine și pe mine, și pe mulți alții.

Au existat în viețile noastre cel puțin două-trei prilejuri, pe oricare dintre voi v-aș lua, în care conform Mamei Naturi am fi clambit în cel mai natural și stupid mod cu putință. Un pneumococ. O dizenterie. O naștere cu complicații. Un picior rupt.

Nu-i natural să stai la un birou opt ore, așa e. Dar știi ce nu e, de asemenea, natural? Anestezia dentară. Data viitoare când te duci să-ți scoată nervul (natural) un dentist (nenatural), cere fără anestezie. 

Mama natură ar fi preferat să urmăm structura de trib poligam pe care o au și primatele, verisoarele noastre. Stiti, tribul ăla in care un maimuțoi se acuplează cu 8 maimute, apoi își vede de puricat? Sounds tempting? Măcar e natural.

Există multe lucruri complet non naturale, pe care e foarte bine că le facem. Căcatul într-o gaură cu apă, de exemplu. Abținerea de la da cu cataroiul în cap unuia care ți-a mâncat mărul. Vaccinarea. Folosirea focului pentru prelucrarea termică a alimentelor + sterilizarea unora dintre ele - E-coli, so hip right now!

Știi ce nu mai e natural? Calculatorul! Cutia aia demonică, din substanțe îngrozitoare (gasp! plastic! ALUMINIU!!!! ), pe care tu o folosești ca să cauți cele mai plictisitoare sfertodoctisme posibile (Trei feluri de a te spăla pe cap natural! Cinci feluri de a reveni în natură în vacanță! Opt feluri de a mânca natural prune!), și ultimele rețete de făcut suc din coceni. E absolut non natural așa ceva. Natural ar fi să stai undeva departe, într-o pădurice, cu milioane de gândăcei care să-ți intre în nas când dormi. Să comunicăm doar prin viu grai, să te acuplezi lunar și să te mănânce un urs.

Ce să mai zic de mașină. Conține mai mult aluminiu și mai multe substanțe toxice decât toate deodorantele și toate foliile de copt despre care ați scris vreodată. Pe aia cum de nu o aruncăm?

Mă-ta Natură are în calcul supraviețuirea unei specii, nu a unui individ. Ți-a dat temeri, groază și durere, ca să te poți feri de moarte, și plăcere, orgasm și papile, când a devenit clar că instinctul nu va mai fi de ajuns pentru a te acupla și pentru a te hrăni. Dar mai departe de atât, you're on your own. Așa cum tu nu deplângi hematia numărul 1223434255500882, care tocmai și-a dat obștescul și iremediabilul sfârșit înlăuntrul tău, după o viață petrecută în și pentru tine, așa cum un culturist nu-și jelește individual fiecare fibră musculară jertfită pe altarul tricepsului, așa nici măreața ta mumă nu te deplânge și nici nu te conștientizează măcar când te-ai dus. Scopul Mamei Naturi nu e ca tu să trăiești nici mult și nici bine.

Ca epilog, mai lasă-mă cu Mama Natură. E fix genul ăla de părinte pe care e ok să-l vezi de sărbători, și cu care te simți bine trăncănind agale în sufragerie, dar cu care nu te-ai muta iar în casă, în veci.

Read More

În brațele mele și dincolo de ele

Dacă sunteți de ceva vreme pe aici, probabil știți că sunt quite a proud nerd. Îmi plac jocurile MMO, serialul meu favorit de comedie este The IT Crowd, dar m-am uitat cu plăcere și la primele sezoane din The Big Bang Theory (admit că m-am pierdut pe drum, dar nu din cauza serialului cât a lipsei mele cronice de consistență).

Dacă v-ați uitat la serial, o știți și pe Mayim, care joacă rolul lui Amy, prietena lui Sheldon. Mie mi-a fost tare drag personajul său, și am căutat mai multe informații despre actriță. Am aflat că are un PhD în neurosciences, că e o mamă devotată, o persoană caldă și inteligentă. Așa că m-am repezit să înhaț eu cartea sa, atunci când editura Multi Media Est (din spatele titlurilor oferite de Totul Despre Mame) a oferit-o pentru traducere.

Exemplarele mele se odihnesc acum cuminți, pe birou. Le sorb din ochi de dragi ce-mi sunt. Fiecare carte tradusă are povestea ei, încercările și însușirile ei proprii. Mă gândesc cu emoție la tot parcursul ei; cu oarecare groază la etapa de redactare, în care știu că micile și marile mele bâlbe vor fi puricate și curățate de o pereche de ochi exigenți și încercănați (în cazul de față, draga mea Mira Velcea); la tehnoredactorul (hey, Edi!) care culege cartea; la cititorii care vor sesiza mai știu eu ce scăpări sau și la colegii de breaslă (deși nu-s traducător full time) care vor înclina cu reproș din cap, dacă vor găsi mai știu eu ce expresie imperfect tradusă.

Dar dincolo de nervozitatea legată de corectitudinea textului, mă copleșește speranța că am reușit să transmit esența, sufletul unei cărți. Că tonul și vocea autorului nu s-au stins sub obișnuințele mele stilistice, că parfumul și tonalitatea cărții se vor transmite mai departe și vouă.

În cazul de față, cartea lui Mayim Bialik este fresh, prietenoasă și reconfortantă. Tonul e cald, intim. Cuvintele și termenii sunt familiari, noțiunile științifice sunt simplificate și explicate fără condescență. Mayim își oferă cunoștințele științifice, acumulate în cariera sa academică, drept argument pentru ceea ce instinctul fiecărei mame ne spune să facem. Este o carte care te va îndemna nu să adopți attachment parenting, ci să-l regăsești în tine.

E o carte intimă, care pune autoarea - persoană publică, ale cărei gesturi și vorbe sunt deja cântărite și publicizate cu orice ocazie  - într-o postură vulnerabilă dar asumată. Mayim vorbește despre copiii ei, despre familia sa, despre alegeri, greșeli și reușite, înfrângeri și mici victorii, cu o sinceritate dezarmantă. Nu își arogă omnisciența sau dreptatea absolută, doar declară simplu că este mama a doi copii, și că vrea să povestească ce a mers și ce n-a mers în primii lor ani de viață, din toate tehnicile și instrumentele de parenting încercate.

E o carte funny, presărată cu glume și haz de necaz. Optimismul său răzbate dincolo de toate greutățile pe care le parcurgem, prin ochii autoarei, care-și perindă amintirile pentru noi. E o carte sinceră - nu face efortul de a te câștiga cu orice preț, își asumă franc riscul de a nedumeri sau deranja uneori cititorii cu alte opinii. De altfel, nu lasă impresia că ar încerca cu tot dinadinsul să și-o impună pe cea proprie; cartea lui Mayim Bialik e ca o discuție, la un ceai în grădină, cu o mamă blândă, sfătoasă, încurajatoare dar moderată în entuziasm, care-ți povestește printre glume ce-a mers, ce n-a mers și cum s-ar putea să-ți fie de ajutor.

O carte pertinentă, lejeră și amuzantă, despre principiile attachment parenting-ului, despre cum se aplică (sau nu) în viața reală și despre cum e să crești oameni mici, cu suflete mari.

Read More

Când uităm iar?

Mă înspăimântă uitarea. A mea, dar și cea colectivă. E uimitor cât de rapid uităm, cum ne mutăm de la un subiect la altul.
Prin ochii conștiinței colective s-au succedat rapid, de ceva ani, evenimente de o importanță majoră, unele atroce, altele sensibilizatoare prin apelul la empatie și alte valori umane, altele dezvelind o frântură din ororile care ne colcăie sub tălpi.
Am reacționat prompt la toate, pe rând. Pe măsură ce s-au succedat, ne-am îngrozit, entuziasmat, înfuriat, am ieșit în stradă, am scris, am citit, am constatat, ni s-au deschis băierile pungii și porțile inimii, am lăcrimat, am scandat. Câte puțintel, pentru fiecare. Și noile întâmplări ni s-au așternut văl de pâclă peste minte. Și ne-am mirat și am răcnit și am scandat la alea noi.

Suntem așa un organism colectiv bizar, impulsiv, empatic și amnezic. Atenția noastră pare suscitată într-un prag optim, și pierdută imediat ce acel prag este atins din nou, din altă direcție.

Am fost dornici  s-o salvăm pe Sophie Guger din ghearele bunicului și tatălui său acuzați de crimă și pedofilie, apoi ne-am dorit cu toții  să salvăm Roșia Montană, apoi nu mai știu exact cum, dar dintr-o dată toți eram Charlie, apoi am uitat de Charlie și ne-am deschis generos porțile bieților refugiați, nu ăia deja refugiați de 9 ani de zile în România, ci ăilalți filmați la BBC (știind că suntem destul de safe, pentru că mai degrabă ar lua-o îndărăt decât să ajungă aici).

 Printre chestiile astea ne-am supărat la comandă pe ruși și ne-a frământat foarte, foarte mult o aeronavă prăbușită pe un câmp, am vehiculat obsesiv imagini cu papucei și ursuleți spulberați de explozie, însă când să facem și altceva, a venit încă o chestie.

Pe plan intern era cam la fel, sufletul ne-a fost sfâșiat de furie când un polițist a murit din indiferența și abuzul unui singur om, dintr-o dată ne-am unit să protestăm #colectiv și chiar am donat sânge mai mult ca niciodată, spre bucuria Centrului de Transfuzii, dar vai, din nou acesta cerșește pe la porți și pe Facebook, pentru că micuța sa portiță trendy s-a ofilit. Acum suntem cu ochii pe Tolontan și pe Condrea, sau mă rog, pe ce-a mai rămas din ultimul, dacă el e. Pe goana asiduuă a primului, pe efortul imens al unei întregi echipe de a ne menține atenția trează încă o zi, încă o blestemată de zi în care să nu alunecăm în porumbi.

Când îi vom uita? Mâine, poimâine? Dacă mâine mai pică vreunul cu avionul prin munți sau se descoperă un scandal sexual între doi candidați, sau aflăm, de exemplu, că un mare lanț de producători alimentari falsifică documentele de expirare, ne mai amintim de Condrea peste două săptămâni? Dar de Guger? Dar de Rosia Montana mai știm ceva? Dar la transfuzii mai ajungem? Dar asociația Colectiv oare chiar nu mai are nevoie de ajutor? Dar chiar dacă nu mai e la modă să lăcrimăm pentru sirieni, oare cei care ajung în țara noastră sunt ok?  Dar avertismentele muftiului ala, care tot strigă că ni se strecoară predicatori virulenți în țară, merită să fie auzite acum, sau abia când o să ne explodeze un mall sub picioare? Nu mai bine ne scandalizăm de la moschee sau catedrală? S-a scris și un cântec despre unul din ele.

Ce rost are să aflăm, oameni buni, dacă nu ținem minte? Drama și mocirla unei lumi întregi se scurge prin noi ca printr-o sită spartă.

Hai, fuga, înapoi la știri. Să nu ratăm următorul prilej de a ne umaniza cu porția.

Read More

Nu e de la noi

De cate ori a avut copilul meu vreo boala mai nastrusnica si contagioasa, am considerat ca e responsabilitatea mea sa anunt pe la gradinita. Educatoarea si asistenta medicala, de exemplu. Am anuntat cand a ajuns in spital cu pneumonie - de la un pneumococ . Am anuntat cand era suspect de mononucleoza. Am anuntat cand a facut enterocolita. Am tot anuntat.

Invariabil, marea grija a reprezentantilor cresei, respectiv gradinitei (de la doua institutii diferite) era sa sublinieze ca musai a luat orice-ar fi fost din alta parte. Nu e de la noi. De parca le ceream bon fiscal pe ce rahat culesese.

In cazul meu, subliniam cu argumente la mintea cocosului ca ba da, e de la voi, dar nu asta conteaza. Daca copilul a venit sanatos luni si a plecat cu enterocolita, de exemplu, vineri, dintr-un spatiu in care petrece 8-9 ore pe zi, cum sa nu fie de la voi? Si ce dumnezeu conteaza daca e de la voi? Fireste ca in comunitatile mari de oameni mici care se scarpina in nas si in cur si nu se spala pe maini, iar apoi manevreaza aceleasi jucarii de 40 de mii de ori pe zi impreuna, vor colcai diverse chestii, care mai de care mai variate. Fireste ca in aceste comunitati, virusii si bacteriile devin foarte rezistente, din cauza numarului mare de tratamente intrerupte (urmand ideea"pai daca-i e mai bine, la ce sa-i mai dam?"), deci administrate incorect, incomplet, care permit astfel formarea unei  noi generatii rezistente la tratament.

Observ ca exact aceeasi reactie vine si din partea cresei de pe strada Vrancei, sector 1 Bucuresti, unde s-au semnalat cazuri de TBC. Click mai jos pentru inregistrare audio.

http://www.romaniatv.net/cazuri-de-tbc-intr-o-cresa-din-capitala-reprezentantii-institutiei-reactie-halucinanta-nu-e-ceva_286773.html

In scurta si sacadata conversatie, cine-o fi acolo raspunzand reporteritei, insista pe urmatoarele puncte:

1. Da' cine v-a zis.
2. Da poate nu e.
3. Ok poate e, dar poate nu e mare branza.
La punctul asta as mentiona ca:
a. nu cred ca cresa decide daca e sau nu mare branza. Ci parintele cu copilul suspect de TBC.
b. daca asistenta medicala de la aceeasi cresa considera ca un muc e mare branza si-ti intoarce copilul din drum pentru el, trimitandu-l la doctor, mi se pare nesimtire sa sugerezi in fix acelasi context ca poate nu e asa mare bai un TBC acolo.
4. Stiti, avem birou de presa.
Clasic, nu? Sa nu uitati sa luati dosar cu sina, treceti la coada vecina, colega se ocupa.
5. Nu e musai de la noi. Poate e din parc, din metrou, din autobuz, din stratosfera ...
6. Refuza sa se prezinta - doamna e "doua persoane".

Cata credibilitate mai poate avea o institutie reprezentata - chiar si accidental - astfel?
Cat de greu o fi sa raspunzi unui reporter - prin ochii caruia te va vedea si auzi o tara - ceva cu un minim de simulacru de empatie si responsabilitate?

Cum ar fi sa raspunzi, sa zicem:

"Da, suntem la curent. Suntem alaturi de colega noastra, in prezent internata [pentru ca fata aia totusi nu s-a imbolnavit intentionat, a mers sa se caute si sa se trateze, si a anuntat - si nu cred ca a anuntat ca sa avem noi unde arunca pisica moarta ] si am anuntat deja parintii, informandu-i despre testul IDR si despre situatia curenta. Este o boala din pacate inca des intalnita in Romania, pana acum nu ne-am mai confruntat cu un asemenea caz, insa evaluam situatia cu toata seriozitatea. Momentan sunt X copii suspectati de contaminare cu bacilul TBC, insa nu avem nici un caz confirmat. Va vom tine la curent si vom anunta parintii de indata ce obtinem si noi rezultatele analizelor. Va multumesc, eu sunt Geta / Veta / Leta / Greta, angajata / reprezentanta / whatever in cadrul acestei institutii."

Nu din cauza unei presupuse exagerari panicarde vuieste acum presa, nonstimabililor. Ci pentru ca, inca o data, de la zeci de oameni arsi de vii pana la copii batuti in clase si in patuturi, de la copii sub 3 ani posibil contaminati de TBC pana la bebelusi morti, infectati cu E-Coli, atata grija aveti: NU E DE LA NOI. Nu sunt artificiile noastre, nu e TBC-ul nostru, nu era branza mea, NU E DE LA NOI. NU E DE LA NOI. Primul gest, primul reflex asta e. Nu ne pasa de victime, nu ne pasa de riscuri, ne pasa de fluturat basina de la fundul nostru. NU E DE LA NOI.

Iar daca e de la noi, sigur nu e nimic serios. Si daca e totusi ceva serios - pai poate totusi NU E DE LA NOI.

Lasitatea lipsita de motiv si incapacitatea de a fi onesti sunt sigur, foarte foarte sigur de la voi.

Read More