Dubito, ergo cogito

-  Cum te mai simți, Alex?
- ...ăăă...Poate mai bine.

E un răspuns foarte bun. Fiul meu deprinde ițele diplomației și navigării pe ape tulburi. Dacă nu se mai simte bolnav deloc, se poate trezi înapoi la grădiniță. Dar dacă se simte prea rău, ajunge înapoi la medic.
De o săptămână suntem singuri acasă. El cu pneumonie. Eu nu mai, dar cu ochii pe el și cu urechea ciulită la orice suflu nelalocul său din plămâni. Ia medicamente. Le bea sau le inhalează. iar între aceste reprize scârboase de doftoricit, suntem noi doi și Jessie. Tati e în delegație.

La început i-am spus direct că nu e niciun Moș Crăciun, că noi ne luăm între noi cadouri, și ne facem surprize plăcute. Însă de sărbători cedam și ne lăsam târâți în iureșul buimac de clopoței și beteală. Anul ăsta ne-am trezit că tornada cu Hrușcă și sclipici ne-a înghițit fiul de tot. Crede, mai mult ca niciodată. Dar cugetă, așa că se tot frământă și se întreabă. Pardon, mă întreabă. Iar eu tot oscilez între a-i da mici indicii că poate nu și a îl încuraja că poate da. E o dilemă morală cumplită.

- Cum ajunge la noi?
- Hă?
- Cum ajunge, pe unde? De la Polul Nord. Noi când mergem acolo?
- Nu prea curând, e foarte frig. Se duc oameni în expediții, dar unii mai și mor pe-acolo. E foarte frig, nu locuiește nimeni permanent la Polul Nord.
- În afară de Moș Crăciun, mă corectează el prompt.
- Ăhăm....

Și tăcerea se sparge iar, câteva clipe mai târziu.

- Dar cum poate să ajungă dintr-o dată la toți copiii?
- ...poate ajunge pe rând, sugerez eu.
- Dar cum să vină cu sania? Sania nu zboară. Și dacă nu ninge? Atunci?
Eu ridic ochii în tavan, implorând pronia cerească să fi fost retorice întrebările. Mi s-a acrit să apăr un hibrid dubios între Coca-Cola și behaviorism. De ce nu și-au pus măcar povestea la punct?

Dar pronia doarme. Alex are 5 ani și la 5 ani nu există retorică.
- Atunci? Cum ajunge? Atunci? Și pe unde intră? Doar noi închidem ușa. Are cheie? Dacă are și altcineva cheie? Și pe unde intră? Noi n-avem horn! Auzi? N-avem horn, ca în poză. Pe unde? Atunci?
- Alex, poate e doar o poveste, cum sunt zombies sau vampirii, încerc eu moale, simțind cum o năpârcă galbenă și-a încolăcit coada pe limba mea.
- Poveste?! Moș Crăciun?!
Năpârca m-a prins de inimă și mă ține în colți. Fir-ar magia mă-sii. Uite ce mă pune să fac. Și să vezi, când o realiza că nu există, tot pe noi se va supăra. Doar noi am încercat, dar el batman, batman...
- Moș Crăciun există și nu e o poveste! declară Alex, cu credința în suflet și vorbă a primilor apostoli.
- Absolut de acord. Cred că intră pe ușă, pentru că noi mereu o lăsăm deschisă în Ajun. Special pentru el.
Vezi, ce ușor a fost.

Alex răsuflă ușurat. Mă uit pe furiș în ochii calzi, căprui, care nu mai oglindesc pentru moment nici o întrebare. Profit de pauza de 3 secunde ca să beau niște apă.

Alex pleacă la el în cameră, și din prag îmi aruncă, vesel:

- Zici așa pentru că ți-e teamă că rămâi fără cadou.