Am avut pe la începuturi, în studenție, și niște joburi care presupuneau activitate fizică. Am fost vreo 2 luni cea mai împiedicată picoliță din București . Am împărțit pliante cărând genți în spate în plin soare, bătut la picior sectoare întregi. Asta după ce mințisem că am mașină - pentru banii de benzină. Au fost perioade în care am picat lată și m-au durut toate oasele după o zi de muncă.
Dar zilele acelea s-au dus. Acum stau în biroul meu mare și aerisit, pe scaunul meu corect construit și cu toate avizele ortopedice luate și singurul efort fizic pe care îl mai fac în cele opt ore de muncă e acela de a mă urni să-mi iau niște apă sau de a țăcăni la tastatura. M-am ajuns, carevasăzică. Am apă plată sub nas, am aer condiționat, am scaun comod, am job lejer. Și totuși mă rablagesc pe zi ce trece. Firește, o fi și vârsta. Totuși, la 31 de ani câți am, cred că e cam timpuriu sa mă ascund după ei. Mai ales când văd câte o ființă care arată cam așa, la 59 de ani
...se mișcă.
Nu de alta, dar și eu am gene excelente. Am bafta unui metabolism de șocâte. Mănânc ca porcul dar sunt o schijă de om. Prin urmare de câte ori anunțam că încerc, într-un fel sau altul, să fac mișcare, că încerc să găsesc timp pentru mers la sală (n-am găsit), că mi-am găsit un plan de exerciții, reacția unanimă era "dar ce-și trebuie, ești slabă". Și recunosc că m-am complăcut și eu în asta. Nu m-am mișcat cu lunile. Am fumat mult (recent m-am reapucat dar mă las iar), am mâncat prostii cu tona. Dacă tot nu se cunoaște?
Dar uite că se cunoaște. Statul la calculator cu zecile de ore m-a procopsit cu o scolioză care se accentuează pe an ce trece și uneori mă înțepenește la propriu. Mă lupt să deschid ușile. Gâfâi urcând trei etaje. De arătat arăt sănătos, dar dus e tonusul si dusă e și rezistența la efort. Când eram în liceu am urcat pe Toaca, Caraiman, Retezat țopăind și cântând. Acum ceva ani am crezut că-mi dau sufletul la Urlătoarea. 15 minute de urcat m-au lăsat fără suflu. Nu e bine.
Nu e bine să asociem mișcarea doar cu o necesitate estetică. Nu doar pentru a arăta bine facem sport, de fapt, ăsta ar trebui să fie printre ultimele motive. Eu încerc să fac mișcare pentru că nu reușesc neam să cred în posibilitatea vreunei vieți de apoi, sau a vreunei reîncarnări, second chance to go to gym, să zic asa. Prin urmare viața de acum, unică si irepetabilă, efemeră și fragilă, mi-e cu atât mai mult mai prețioasă.
Vreau să mai pot să-mi port și un eventual al doilea (mai știi, poate și al treilea) copil in brațe și în spate. Vreau să nu cad lata alergând după el peste doi trei ani. Vreau să apuc să mă vad bunică.
Ce nu realizăm de multe ori e ca șubrezenia corpului nu e ceva exterior. Aspectul estetic e un ultim semn, un fel de vârf de iceberg, al halului în care ne-am bătut joc de noi pe dinăuntru. Coloana se strâmbă, stomacul se lărgește, papilele gustative se atrofiază, mușchii se lasă, ficatul se mărește, rinichii dau chix. Doar că nu-i vedem și nu ne gândim la asta. În schimb facem atacuri de panică la vederea unui rid sau investim din ce în ce mai mult în gadgeturi ridicole, care ne mint tot pe banii noștri. Ne tot dăm exemplu bunicii, care au trăit 90 de ani și nu au avut săli de forță sau bicepși bine definiți. N-o să-i apucăm prea mulți dintre noi. Bunicii noștri nu aveau nevoie de kangoo jumps sau fitness pentru că munceau de le săreau ochii, zilnic. Mergeau kilometri întregi până la școală, fabrică, ogor, catedră. Coseau, pliveau, săpau, se mișcau zi-lumină. E stupid să încerc doar să mă compar cu generațiile trecute.
Așa că mă mișc. Merg kilometri întregi cu bicicleta sau pe jos. De curând am început și o serie de exerciții acasă. Nu-mi place. Mă urnesc greu. Dau să încep și creierul îmi oferă generos un evantai de motive să nu. Să mai stau un pic. Sunt obosită, am venit de la muncă (unde iar am stat 8 ore), ratez serialul, parcă mi-e foame, parcă mi-e sete, parcă mi-e lene. Nici când in sfârșit mă apuc nu e mai ușor. Mă dor toate. Nu știu să respir. Iarăși creierul cu motivele lui: "Dar poate nu ar trebui să te doară nimic, poate ți-ar mai trebui o saltea, poate te mănâncă pielea de la covor, hm, poate ar merge un duș, poate mai încerci și mâine. Poate e cam cald, cam frig, cam întuneric, cam târziu?". E uimitor cât de greu e să mă urnesc. Nu fizic, ci psihic. M-am învățat așa, într-un dolce farniente care numai dolce nu e, zac și iar zac și casc și îmi găsesc motive să nu ridic un deget.
Dar ah, senzația de după. Incomparabilă. Sau ba da, pentru cei mai puțin pudibonzi, comparabilă cu momentul de după sex. Reușit. O fi ceva cu endorfinele, nu știu. Recunosc că nu am stat mult să studiez. Pentru că mi se pare ipocrit să citesc o sută de pagini despre o mie de oameni care fac mișcare. În timp ce eu încă nu m-am decis dacă să mă duc să îmi iau singură apa sau să rog vreun coleg să îmi aducă un pahar. Patetic, nu? Patetic. But all this must end.
Deci nu știu ce faceți voi să vă mișcați, dar dacă ați început în vreun fel, asta e cel mai greu pas. Eu tocmai dau să ies din el. Mai o bicicleta, mai o plimbarică. Mai un planking - nu râdeți, e greu al dracului, încerc să trec de trei minute de zile în șir și tremur ca o piftie.
Mai am niste suporți de flotări, o coardă - nu reușesc să o folosesc, decât poate să mă spânzur de ciudă că nu-mi ies flotările. Și ceva greutăți. Nu din alea gen "chirie mare, salariu mic", din alea de metal. Am și din celelalte dar nu știu cât ajută la tonifiere.
Și tot de asta mi s-a părut faină inițiativa prietenilor mei (de Facebook, că nu am apucat să îi văd încă) de la GetFit. In fiecare an organizează chestii la care
Acum din câte știu ei sunt la mare și fac mișcare alături de sute de alți oameni, iar eu....eu cred că ies la o tură cu bicicleta :)
0 comentarii:
Post a Comment